Anul despărţirilor triste în fotbalul mondial

Dragi iubitori ai „sportului rege”, am ajuns la finalul unei noi pagini de istorie, o pagină în care se pot regăsi momente memorabile petrecute în acest an 2017, la trecerea dintre ani. De la meciuri ce au trezit sentimentul de mândrie pentru microbistul de rând la surprize care mai de care mai uimitoare. Şi totuşi, anul 2017 va rămâne anul în care mulţi dintre titanii şi-au luat, pentru ultima oară, adio de la măreţul „dreptunghi verde”, unde au cunoscut cele mai mari performanţe ale carierelor lor. Aşadar, ca un semn de recunoştinţă faţă de unii dintre oamenii care ne-au bucurat copilăria în faţa „micului ecran”, vom rândui, pe larg, cei ce şi-au agăţat „ghetele în cui” în 2017, desigur, alături de cele mai importante performanţe ale acestora.

Francesco Totti

Când spui AS Roma, automat se va face confuzia cu Francesco Totti. Împăratul imoral al Romei a domnit în capitala „ţării cizmei” timp de 25 de ani, niciodată ezitând să îşi arate cu adevărat iubirea faţă de culorile echipe giallorossi. Dacă împăraţii Romulus şi Remus au întemeiat ceea ce este astăzi Roma, Francesco Totti a făcut-o mai fericită. La doar 16 ani, Totti păşea pentru prima dată pe marele Stadio Olimpico, înconjurat de greii vestiarului, precum micii copii la cântarea României. În primii săi trei ani petrecuţi pe Olimpico, Totti începuse să treacă de la stadiul de promisiune la cel de certitudine, numai că, în 1996, atunci când noul antrenor Carlos Bianchi sosise la echipă, Francesco a fost foarte aproape de un împrumut la Sampdoria în ianuarie 1997, doar că preşedintele clubului în acea perioadă, Franco Sensi, s-a împotrivit acestei mutări. Astfel, sub comanda noului antrenor al Romei, Zdenek Zeman, Totti a devenit o figură importantă în vestiar datorită prestaţiilor sale, dar şi a atitudinii native de învingător din vestiar, primind distinsul număr 10 în vara anului 1998. Număr ce avea să rămână pe tricoul său timp de 19 ani. Asemenea şi banderola de căpitan. Cu el în calitate de „lider”, AS Roma a obţinut ultimul Scudetto din istorie, în stagiunea 2000-2001, fiind declarat totodată şi cel mai bun fotbalist italian al aceluiaşi an.

Este bine ştiut faptul că Francesco Totti a refuzat-o în urmă cu ceva ani pe Real Madrid, tocmai datorită dragostei sale necondiţionate pentru clubul roman. Ulterior, Francesco a declarat că regretă faptul că nu a ajuns să joace alături de Ronaldo Nazario în tricoul Realului, dar şi că nu a reuşit să câştige UEFA Champions League alături de echipa sa de suflet, AS Roma.

Atunci când îţi anunţi retragerae de pe „dreptunghiul verde”, iar zeci de mii de oameni vin pe Stadio Olimpico, aplaudându-te într-un „standing ovation” merituos, înseamnă că eşti mare. Şiroaie de lacrimi s-au scurs pe chipurile fanilor Romei la ultima reprezentaţie a „Împăratului Romei”, însă acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Francesco. Nu mai puţin de 786 de meciuri şi 307 reuşite a avut, „împăratul”, pe arena unde şi-a cunoscut faima şi reputaţia de învingător. Aici, s-a scris o legendă. Cea mai mare a Romei.

Xabi Alonso

De-a lungul carierei sale, Xabi Alonso a fost recunoscut ca fiind un pasator desăvârşit, cu o viziune caracteristică unui „uliu” ce îşi continuă nevertiginos zborul. Sânge din sânge basc, Xabi Alonso a moştenit pasiunea pentru fotbal de la tatăl său, Periko Alonso, campion în La Liga alături de Real Sociedad. Avea să-l prindă pe tatăl Periko la debutul său pentru echipa mare a lui Real Sociedad, la începutul anului 2000. Visa să ajungă, într-o zi, campion La Liga precum tatăl său, şi aşa a fost să fie. La finalul stagiunii 2002-2003, Real Sociedad se încorona pentru ultima dată campioana Spaniei, în detrimentul granzilor Real Madrid, Barcelona şi Valencia. Între timp, puştiul din Ţara Bascilor prinde transferul carierei şi ajunge la destinaţia Anfield Road, unde avea să cunoască pentru prima dată în carieră gustul succesului la nivel european, odată cu episodul Istanbul 2005. Descris de către colegii lui de echipă ca fiind un „om liniştit, dar în acelaşi timp prietenos”, Xabi Alonso a devenit pe parcurs unul dintre cei mai iubiţi jucători de către suporterii de pe Anfield Road, iar faptul că el a declarat în dese rânduri că va rămâne fan Liverpool în continuare denotă ataşamentul acestuia faţă de „cormorani”.

Transferul lui Xabi Alonso pe Santiago Bernabeu în vara anului 2009 a fost privit de Steven Gerrard ca fiind şocant, acesta fiind şi unul dintre principalele motive pentru care forma lui Liverpool începuseră să scadă în acea perioadă. Treptat, Alonso a devenit unul dintre cei mai constanţi jucători ai grupării Blanco, iar titlul obţinut în 2011-12, dar şi trofeul UEFA Champions League din stagiunea 2013-14 pot fi atribute ca merit şi lui Xabi Alonso.

Ultimul pas major al carierei îl reprezintă transferul la Bayern Munchen, fiind unul dintre oamenii fundamentali în angrenajul formaţiei pregătite de Pep Guardiola, în special pentru postul de mijlocaş defensiv în rol de Regista, datorită viziunii sale foarte bune, dar şi a plasamentului paselor. Multă lume a considerat retragerea „Bărbii Roşii” o pierdere mare pentru fotbalul spaniol în general, iar acest lucru se dovedeşte a fi adevărat.

Kaka

În ultimii ani retras din peisajul fotbalului european de anvergură, Kaka este ultimul fotbalist ce a obţinut distincţia Balonului de aur, în detrimentul lui Cristiano Ronaldo şi Lionel Messi. Şi totuşi, nu a avut o adolescenţă foarte uşoară. Pe când avea doar 18 ani, legitimat la Sao Paolo, Kaka a suferit o accidentare foarte gravă ce îl putea lăsa paralizat, din cauza unui accident la un bazin de înot în care Kaka şi-a fracturat coloana vertebrală, însă din fericire a reuşit o recuperare completă. Primii săi ani pentru echipa mare a celor de la Sao Paolo au fost foarte productivi, atrăgând rapid atenţia celor de la AC Milan, alături de care avea să semneze în vara anului 2003, la doar 21 de primăveri. Treptat, Kaka a devenit unul dintre oamenii de bază pentru Carlo Ancelotti, fiind folosit în rolul de „număr 10” în detrimentul lui Rui Costa, în spatele lui Jon Dahl Tomasson, Pippo Inzaghi sau Andriy Shevchenko. De altfel, de-a lungul sezonului 2004-05, Kaka a fost folosit în mijlocul format din cinci jucători, cu Pirlo jucat în rol de deep-lying playmaker, Seedorf, Gattuso şi Ambrosini în spatele lui Kaka.

În sezonul 2006-07, AC Milan şi-a adjudecat pentru ultima dată trofeul UEFA Champions League, iar prestaţiile formidabile ale lui Kaka de-a lungul întregului sezon i-au asigurat premiul Balonul de aur, obţinut în detrimentul lui Lionel Messi, respectiv Cristiano Ronaldo, fiind şi ultima persoană ce izbuteşte acest lucru.

În vara anului 2009, Kaka, ca şi Xabi Alonso, ajunge pe Santiago Bernabeu în schimbul sumei de 67 de milioane de euro, iar aşteptările nu au întârziat să apară referitor la prestaţiile mijlocaşului brazilian. În cele 125 de meciuri disputate pentru Real Madrid în toate competiţiile, Kaka a marcat 29 de goluri şi a furnizat 31 de assisturi. După o reîntoarcere nefericită pe San Siro, fostul decar brazilian a ajuns în MLS, la Orlando City, unde de altfel şi-a încheiat cariera. Un fotbalist excepţional, care din păcate a rupt legătura cu fotbalul mare în mod prematur.

Frank Lampard

Fiul legendei celor de la West Ham United, Frank Lampard Sr, Frankie Lampard este considerat de o mare parte din fanii lui Chelsea ca fiind cel mai mare jucător din istoria clubului londonez. Şi pe bună dreptate. După ce şi-a petrecut perioada junioratului pe Boleyn Ground, Frank Lampard a debutat în echipa mare a „ciocănarilor” la doar 17 ani, într-un meci din Premier League disputat contra celor de la Coventry City. Fiind unul dintre preferaţii lui Harry Redknapp în efectivul primei echipe, Frank a bifat 148 de prezenţe pentru West Ham United, înainte să se transfere în vara anului 2001 la Chelsea pentru 11 milioane de lire sterline. Patru ani mai târziu, Lampard cunoştea gustul succesului pe plan intern, câştigând râvnitul trofeu Premier League, în sezonul în care Chelsea a fost foarte aproape de a termina campionatul fără înfrângere, însă ceea ce i-a stat în calea acestei provocări a fost Manchester City. În acelaşi an, Frank Lampard avea să fie declarat „Fotbalistul anului” în Premier League.

Nici pe plan continental nu avea să ducă lipsa gloriei şi a recunoaşterii în lumea fotbalului mondial. După finala Champions League pierdută în 2008 contra celor de la Manchester United, Chelsea a învins-o patru ani mai târziu pe Bayern Munchen chiar la germani acasă, în Munchen. Acesta avea să fie primul şi singurul trofeu Champions League obţinut de Frank Lampard alături de Chelsea, pentru care a evoluat în 648 de partide, marcând 211 goluri în toate competiţiile şi fiind totodată cel mai bun golgheter al londonezilor din istoria clubului.

Philipp Lahm

Unul dintre cei mai subapreciaţi jucători ai ultimei generaţii de fotbalişti germani, Philipp Lahm şi-a petrecut o mare parte din carieră în curtea celor de la Bayern Munchen, încă de la vârsta de 12 ani. Încă pe când evolua pentru echipa a doua a clubului bavarez, Lahm putea evolua pe trei posturi diferite: mijlocaş defensiv, mijlocaş dreapta şi fundaş dreapta, însă debutul în Bundesliga l-a avut la 18 ani, pe postul de fundaş stânga. În vara anului 2003, Philipp Lahm este împrumutat la VFB Stuttgart pentru a prinde mai multe meciuri în picioare, în cele două sezoane petrecute pe Gottlieb-Daimler-Stadion acumulând 53 de partide. După reîntoarcea la Bayern Munchen a devenit un om de bază sub comanda lui Felix Magath. În timpul stagiunii 2005-06, Lahm a evoluat în toate cele 34 de partide din Bundesliga şi în 9 din 10 partide din UEFA Champions League pentru Bayern Munchen.

Ulterior ajuns căpitanul bavarezilor, Lahm a purtat banderola de căpitan de-a lungul sezonului 2012-13, atunci când Bayern obţinea tripla Bundesliga-Cupa Germaniei-UEFA Champions League, fiind de altfel cel mai important sezon din cariera sa.

Poreclit „Piticul Magic”, Lahm putea evolua pe ambele flancuri ale terenului, deşi era jucător de picior drept, datorită inteligenţei sale tactice şi a versatilităţii. De asemenea, o caracteristică a lui Philipp Lahm este aceea că în dese rânduri preferă să intre în zonă centrală din flanc, cu scopul de a pune extremele în valoare sau chiar de a şuta la poartă, marcând 16 goluri în 517 prezenţe în toate competiţiile pentru Bayern Munchen.

Andrea Pirlo

Mulţi dintre microbiştii de rând recurg la apelativul de „magestic” atunci când este adus în discuţie Andrea Pirlo. Unul dintre mijlocaşii cu o eleganţă aparte ai fotbalului modern, Pirlo şi-a construit de-a lungul anilor o imagine de „magician” pe dreptunghiul verde, datorită abilităţilor de distribuţie a balonului excepţionale, a viziunii sale remarcabile, dar şi a golurilor din lovituri libere. Promovat la prima echipă a celor de la Brescia la vârsta de 16 ani de către Mircea Lucescu, Pirlo a debutat în Serie A contra celor de la Reggiana, devenind astfel cel mai tânăr jucător ce a debutat vreodată pentru Brescia în Serie A. După trei sezoane petrecute în Lombardia, Andrea semnează cu Internazionale Milano, unde avea să fie din nou antrenat de către Mircea Lucescu, în stagiunea 1998-99. Impactul lăsat de Pirlo pe Giuseppe Meazza nu a fost satisfăcător pentr tânărul mijlocaş italian, astfel că după două împrumuturi la Reggina şi Brescia, acesta părăseşte Inter pentru AC Milan în vara anului 2001.

Sub comanda lui Carlo Ancelotti, Andrea Pirlo a devenit pe parcurs unul dintre cei mai buni conducători de joc din fotbalul italian, fiind una dintre piesele de rezistenţă în sistemele 4-3-1-2, respectiv 4-3-2-1. Alături de Gennaro Gattuso, Clarence Seedorf şi Massimo Ambrosini, AC Milan a format una dintre cele mai rigide linii de mijloc din lume, acesta fiind secretul pentru finalele UEFA Champions League în care italienii au ajuns, în 2003, 2005, respectiv 2007. În cele 401 meciuri pentru rossoneri, Pirlo a punctat de 41 de ori pe tabela de marcaj, având în palmares două Scudetto alături de AC Milan.

În 2011, Andrea Pirlo părăseşte San Siro pentru una dintre marile rivale din Serie A, Juventus, unde devine rapid un nume cu greutate pentru echipa pregătită în acea perioadă de Antonio Conte. Evoluând într-un rol de Regista, Pirlo a fost unul dintre jucătorii esenţiali în drumul către titlul de campioană obţinut în stagiunea 2011-12, totodată având cele mai multe assisturi ale sezonului, 13 la număr. La Juventus, Pirlo avea capacitatea de adaptare la fiecare sistem impus în parte de Antonio Conte, de la 3-5-2 şi 3-3-4 până la 4-1-4-1. De altfel, acest detaliu i-a impus titulatura de „mijlocaş rafinat” în fotbalul modern.

Autor: Adrian Roman

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s